Un plânset

Un roman nescris plângea în ea, zi de zi, tot mai mult rugând-o să se apuce de muncă, să lase grijile ţării pe seama celor care stau la cârma ei, care sunt plătiţi anume pentru acest lucru। Ea auzea acest plânset, îl absorbea în sufletul de mamă, de femeie, de jurnalistă, de ambasador popular, de lider al societăţii civile, şi muncea zi de zi cât nu erau în putere s-o facă 100de persoane, şi acel plânset îi intra în sânge şi o chinuia mult, mai ales în nopţile cu lună plină, când îşi spunea că anume mâine va începe scrisul