pledoarii

Zero şi un Milion

din pledoariile poetei Renata Verejanu

la o lecţie de „Ora Consiliului Europei”

Într-o zi Poetul intră la o instituţie importantă… Oprit în uşă, Poetul zâmbi, văzând la fiecare birou câte un zero… Care mai mare, care mai mic, dar toate foarte arogante… Stătu cât stătu poetul în uşă, cum ar sta cifra unu într-un picior, apoi îndrăzni. Ştiind că nu are cui, Poetul încercă totuşi să le vorbească despre proiectul său… Şi cele şase zerouri s-au privit leneş, apoi, rostogolindu-se, s-au aliniat în stânga cifrei unu… Poetul privi rândul şi le zise: Vedeţi, împreună suntem un milion. Şi scrise la calculator: 1000000… Şi îndată zerourile s-au făcut şi mai vajnice, şi mai importante, şi mai dolofane, înghesuindu-se, fiecare să deţină o parte cât mai mare din milion. În această îmbulzeală zerourile l-au împins pe Poet la perete, strivindu-l. Cu greu Poetul s-a retras din rolul său de Unu pentru un milion, şi foarte dezamăgit, a plecat… Şi cele şase zerouri împreună şi fiecare în parte a rămas a fi doar un zero, şi-atât.

Dragii mei, eu aş vrea ca voi să aveţi capacitatea să fiţi UNU la o sută, la o mie, sau poate chiar la un milion ( la 100, la 1000, la 1000000…) Dar ar trebui să ştiţi: cu cât mai multe zerouri ţineţi în spate, cu atât mai uşor ele vă pot strivi, chiar dacă toate împreună sau fiecare în parte nu e decât un zero… Şi-atât.

Mândrie

Demult nu mă mai supără nimic, nu mă las cotropită de careva stres…de invidiat – nu am invidiat pe nimeni niciodată, am iubit frumos și am muncit cu ardoare…și Dumnezeu m-a înzestrat cu har… și m-a ajutat să fac din viața mea o sărbătoare…
       Chiar dacă micul meu discurs nu a încăput în niciuna dintre emisiunile despre Marea Adunare Națională de la 27 august 1991, retransmisă peste 20 de ani de televiziunea publică Moldova 1 - eu sunt mândră că am fost pe linia întâi a luptei pentru renașterea națională și democrație, pentru independență și… continui să promovez drepturile omului și statul de drept… După ce m-am văzut cum arătam acum 20 de ani pe scena Marii Adunări Naționale (emisiunea de marți seara, 23 august 2011), după ce am vorbit 30 de minute la Radio Moldova Muzical, apoi la Vocea Basarabiei… azi am fost cea mai bucuroasă…
      M-a trezit fiul dis-de-dimineață bucuros că pe tricolor (unul dintre primele) chiar în centru era semnătura R.Verejanu… Fiul comentează:”Se vede că ai fost curajoasă, mămico, ai semnat printre primele persoane, dacă semnai la urmă - erai pe undeva pe la o marginea tricolorului…” Frumos gând… Studiu corect.

Şi eu îi amintesc fiului cum i-am procurat un tricolor foarte mic, unul dintre primele, confecționat de mână… tricolor pe care l-am păstrat sus, la vederea tuturor, în micul birou - sediul OMCT, până un fost ministru al inculturii ne-a luat odăița de la parter și i-a dăruito soției sale… La trecerea în alt birou tricolorul s-a pierdut… Știm că plăcea multora…

Hai, mămico, să mergem la muzeu, să mai vedem tricolorul istoric, semnat şi de mama mea, - cu multă mândrie mă îndeamnă fiul…

Îmbrățișarea

Deseori când veneam acasă, în vacanță, îmi îbrățișam mama, zâmbind, bucurându-mă…  dar niciodată când plecam… Plecam simplu, de parcă aș fi mers până la fântâna de mai jos, și iată că acuș revin cu o găleată cu apă… Mama rămânea spriginită în poarta noastră de fier, și eu nu puteam să arunc privirea înapoi mai mult de două ori… Or, după a doua privire spre poarta noastră, spre mama, ochii erau deja umpluți cu lacrimi, și eu nu-mi puteam permite ca mama să vadă că și eu plâng… Nu eu, sufletul meu… Acel suflet turnat în pieptul meu de mama… De bunătatea ei, de hărnicia ei, de dragostea ei…

În acei ani nu îmbrățișam mai mult pe nimeni ai casei. Niciodată nu l-am îmbrățișat pe tata, deși mi-a târâit bietul cemodanele la tren kilometri întregi ba la vale, ba la deal, la gara de tren… Acum, tata era în lumea celor drepți, și mama îmi deveni și mai scumpă. Nimeni dintre cei trei frați sau cele trei surori nu era deprins, și nici eu, să-i spunem cuvinte dulci, să-i facem complimente, nu… În familia noastră, fățărnicie nu avea nimeni în sânge. Dar uite că o îmbrățișare dintre fiică și mama deja gârbovită de tot avea un grai dumnezeesc, deși câteva clipe, cât dura îmbrățișarea, nici nu vorbeam, nici eu, nici ea… Acea tăcere doar mamă care-şi adoră copiii o poate înţelege. Peste câteva clipe care aveau durata unui secol, mama şoptea: încet, încet… O să mă dobori la pământ… Abea azi, când mă îmbrăţişează fiul, aflu profunzimea şi sensul adevărat al acestor fraze ale mamei…

După ce a plecat mama, când vin la țară, eu tot mai des îmi îmbrățișez cele două surori, și cumnatul, și nepoata… Și nu doar eu, ci și fiul meu își îmbrățișează rudele, ci poate că ele îl îmbrățișează și văd cu câtă dragoste îl strâng la piept… Și eu încep o vorbă, alta… ca aceste îmbrățișări să nu provoace lacrimile reântâlnirii, lacrimi de bucurie, dar lacrimi sunt …

Doamne ce puteri magice are o simplă îmbrățișare omenească… Pare a fi simplă pentru cel care nu are darul să vadă, că de simțit nici atâta… Am încercat să caut cum au tratat marii filosofi ai lumii magia unei îmbrățișări. Dar neapărat a unei îmbrățișări sincere, care vine de la sine, involuntar…    Dar m-am dezis. La ce bun să aflu opinia unui filosof, părerea cuiva… El îmi va vorbi despre îmbrăţişarea sa… Pe când ce simt eu însumi - e dorul meu, e bătaea de aripi a celora care provoacă zborul… e însăşi zborul… Zborul a două suflete…

Nu e nevoie să te îndemn să-ţi îmbrăţişezi mama… coplilul… Ca să îmbrăţişezi pe cineva, dar sincer, o poţi face doar atunci când ai sufletul foarte apropiat de sufletul celui pe care vreai să-l îmbrăţişezi… 

Fugă

…Fug…fug de ora ce vrea să mi se alăture la riduri, fug de privirea pictorului ce mă desenează în văzduhul des,  pe care apoi îl respiră, fug… bat la ușa unui prieten – nu mă aude: dansează cu succesul imediat… și eu fug… pe la intersecții de străzi, sătule de vorbărae, fug… urc, cobor, pe cine caut – nu văd, pe cine nu caut – găsesc, și fug, în parc – cum, nu mă cunoașteți?... o să vă petrec până la oprirea ultimei rute – îmi place omul, dar timpul… și fug… pe la un magazin – e închis, altul – încă nu s-a deschis, primul - e alimentara, celălalt – librăria, și eu fug… mi-i foame de-o vorbă deșteaptă, de-o vorbă blândă… și la chioșc e rând, și eu fug… fug pe lângă havuzul ce întretae, întrerupe șerpuitul Aleiei Clasicilor, presimt în dansul stropilor Perenița amiezii, și eu fug prin cea mai frumoasă grădină a Chișinăului… și lui Eminescu îi place că viața mea fuge prin ședințele Cenacluluii Grai Matern și eu fug… dar în preajmă sunt doar edificii îmbâcsite cu fum, și eu fug în câmp, prin grâul copt…fug, să rîmân independentă, fug… un telefon nu-mi răspunde, altul - nu cunosc numărul, și fug… poate să iau o haină în umeri?! Dar și mâine poate fi cald, și fug de gândul atât de înderăzneț a celui mai tânăr om de stat, și fug… fug… fug… - la revedere, fug… unde?..încotro?...  fug… mulțumesc, nu folosesc, fug… până etajul tău coboară în stradă, mă ia la braț, și fug cu el în ascensor, și fug… fug… fug cu mâinile prin pletele tale, fug cu ochii prin sufletul tău, fug… camera de filmat nu mă poate prinde, și fug… fug… fug cu sărutul prin inima ta…. Fug dulce… fug gingaș… fug… prinde-mi mijlocul măcar el să nu fugă prin universul poeziei  acestei zile… Fug și azi… Fug…

                                                                                                                                           1985

Autograf

Eram întro localitate nu prea departe de capitală. La finele întâlnirii cu cititorii (elevi din clasele a VII-VIII)  dădeam autografe, acolo, la aer liber, unde se pertecu evenimentul. Era după lecții, și cei care primeau o carte cu autograf  plecau acasă. Astfel că roata de tineri în jurul meu se micșora.

           Mai pe la sfârșitul întâlnirii, mi-a sustras atenția discuția a doi tineri care treceau pe alături. Posibil că erau din clasele mai mari, poate că din clasele a XI-XII…

            Domnișoara l-a întrebat pe tânărul care s-a apropiat     să-și satisfacă curiozitatea și să afle motivul lumii adunate.

-          Ce-i acolo?

-          Iau autografe…

-          Ce iau?

Tânărul nu-i răspunse. Posibil o privea nedumerit.

-          Ce se dă? – insistă domnișoara.

-          Un kg.de orez… - răspunsul răsună supărat. Peste un timp tânărul o întrebă foarte calm: - Tu ai primit cândva un autograf?

-          Nu, n-am primit. Ce-i asta?...

Deși întâlnirea a fost interesantă, am venit acasă întristată.

       Peste ani, mi-a amintit de acest caz un adolescent din Chișinău, venit cu tatăl său la Salonul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret, desfășurat la EREN. Ambii treceau printre standurile doldora de cărți, și tatăl, văzând că scriu un autograf unui elev cam de-o vârstă cu fiul său, îi zise:

-          Vreai o carte cu autograf?

-          Cu ce?- întrebă băiatul care nu avea nici un interes în lumea cărților. Se vedea cât acolo că nu e lumea lui.

-          Cu autograf, - șopti tatăl, oprit la standul nostru.

-          Și ce e asta?

-          Cum, la liceu nu v-au învățat?- răspunse cu o întrebare omul rușinat.

Nu vreau să zic că anume de la profesor sau de la părinți trebuie să afle copiii ce este un autograf, ce este o carte interesantă, cine a scris această carte.

  Venită seara acasă am răscolit toți pereții încărcați cu cărți și am adunat în mijlocul odăii cărțile cu autograf primite pe parcursul anilor…Personalități din diferite țări… Am decis să aleg o poliță pe care să așez doar cărțile cu autograf… Dar mai întâi citeam fiecare autograf, deplasându-mă cu amintirile în acel timp.

… Petru Zadnipru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu… primele autografe de la Ziua Poeziei de prin 1966-1969… Apoi cărțile lui Liviu Damian și Grigore Vieru… Autografe de la colegii de generație sau colegii de la Institutul de Literatură Maxim Gorki…de la Ircutsc, Riga, Mahacicala… Fiecare autograf cu istoia sa… Brenda Walker, în engleză. Ne-am cunoscut în prima ei vizită la Chișinău, pe Aleea Clasicilor i-am organizat un interviu pentru TV Moldova 1. Cărți cu autograf de la Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana… De la Dan Anghelecu, care mi-a organizat primele întâlniri cu cititorii de la București și Buzău, prin 1991… și, peste 22 de ani ne-am întâlnit la Zilile Nichita Stănescu.  Autografe, autografe, autografe…cu aprecieri, cu prețuire, cu urări…

Am citit până în zori… Nu am numărat cărțile cu autograf,  dar sunt cu mult peste o sută… Am retrăit istorii de neuitat.

Două cărți cu autograf le-am lăsat la îndemână, deoarece  fiecare autograf necesită câte un discurs aparte. E volumul  Eminescu, Dicționar enciclopedic a lui Mihai Cimpoi și romanul primit de la autor, în colet, pe adresa Uniunii Scriitorilor din Moldova, pe când încă nu eram membru US „И всяк кто встретится со мной,” de Otar Ciladze… Doamne, cât adevăr și prețuire conțin aceste autografe.

                                                        poetul care a primit și a oferit sute de autografe

În lumea mea…

Nu întâmplător trei cărți, editate pe cont propriu, le-am numit În lumea Renatei Verejanu. Ca oricare om de creație am și eu lumea mea. Peste decenii am descoperit că lumea mea e altfel. E o lume aparte. Posibil din motivul că lumea mea a fost creată din fapte bune, din foarte multă muncă și dragoste. În lumea mea nu există trădarea, invidia, ura, disprețul. În lumea mea nu există grupările oligarhice numite partide. Individualitatea e liberă și independentă. În lumea mea nimeni nu produce emoții negative pentru sine sau pentru alții. În lumea mea nimeni nu are deprinderi sau comportament problematic care să provoace incomoditate celor din jur. În lumea mea nu există lăcomia care distruge creierul omului. În lumea mea nu au loc viciile care pusteiesc sufletul omului. Personalitatea e calmă și liniștită, fiind predominată și stăpânită de multă demnitate. Demnitatea și încrederea în sine e mai mult decât UN MILION, în oricare valută nu ar fi. Demnitatea a pus stăpânire pe firea mea și nu i-a permis nicicând să aibă frică de ceva sau cineva.

Pe parcursul mai multor decenii am cunoscut foarte mulți semeni care se temeau de un examen, de o nereușită, de un eșec, de șef, de soț/soție, de mamă/tată, de accidente, de fulger, de furtună, de visele pe care le visau, de putere, se temeau de sine să nu devină o/un alcoolic, narcoman, hoț… Or, de ce te temi – de aceea nu scapi. Și încă, frica provoacă cele mai năstrușnice boli…

Pe parcursul vieții am constatat, depistat, descopetit cum ai descoperi un zăcământ, că eu am frică doar de unul Dumnezeu. A avea frică de Dumnezeu, înseamnă a nu avea frică de nimic. Cum e lumea ta…

Caracter

Deși am o mulțime de CD, albume, cărți prețioase cu autograf de la prieteni până la mari personalități, atât din țară cât și din străinătate, volumul Eminescu, Dicționar enciclopedic a lui Mihai Cimpoi are un autograf scurt, dar asupra cărui mă opresc cu multă pietate: ”Distinsei poete Renata Verejanu, înzestrată nu numai cu talent, dar și cu caracter”. Academicianul Mihai Cimpoi a pus accentul anume pe carater, această avuție pentru care voi mulțumi în permanență părinților mei deja plecați în ceruri, celor șapte dealuri pe care se întinde mându deasupra Nistrului satul Verejeni, unde mi-am petrecut copilăria și adolescența, și mulțumesc zilnic Domnului. Or, a fi stăpânul și beneficiarul unui caracter care să te impună să perseverezi în numele de personalitate – e un mare noroc.  Posibil că au caracter oamenii care trăiesc după principiul: ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Deoarece iubesc nespus de mult ființele apropiate – reese că la fel de mult mă iubesc pe mine însumi. Asta să însemne oare că cei care nu iubesc pe nimeni până la sacrificiu – nu se iubesc nici pe sine, - motiv că sunt fără caracter… Să fie oare caracrerul cea mai mare avuție, onoare, bogăție?... Or, anume caracrterul îți oferă prestigiu, libertatea, calea corectă, viitor.

Analizând destinul mai multor persoane care au fost înzestrate în tinerețe cu talent, constat că doar personalitățile cu caracter și-au realizat talentul, și-au creat un destin. Or, caracterul e destinul omului. Poți să ai noroc, talent, bani  - nu ai caracter, nu poți fi fericit. Anume caracterul e dovada că omul îl are în suflet pe Dumnezeu.

                                                                                                      Un om cu caracter