Cronici

Dorul şi iubirea în poezia Renatei Verejanu

 

Multe doruri frumoase şi năstrușnice sunt pe lume… Întitulându-şi una din cărţile sale sugestiv – „Acest timp al iubirii”,  poeta Renata Verejanu îşi atenţionează şi-şi îndeamnă cititorii din start că ea îşi trăieşte, şi că trebuie să ne trăim şi noi, acest timp al nostru, menit iubirii.

Poeziile poetei Renata Verejanu ne dezvăluie un dor al iubirii ei nobile şi înălţătoare. În poezia „O cavalcadă de pocnete de bici”, poeta îşi aminteşte de nenumăratele pocnete de bici ale destinului, de biciuirea dureroasă prin care a trecut și omul drag, mărturisind, totodată, că prin ce încercări nu ar trece el, „omul iubit ştie să înflorească” pentru că „dorul meu i-a fost şi zborul şi aripa”: /O cavalcadă de pocnete de bici…/ S-au revărsat din sufletu-mi în clipa/ Când șoapta ta, rănită, s-a ridicat din brânci/ Și dorul meu i-a fost și zborul, și aripa…/

În poezia „Din pieptul meu zorii pornesc” autoarea de parcă ar vorbi cu iubitul ei: „Atât de mult în viaţă te-am iubit…” mărturisindu-şi totodată  starea sufletească de durată mare: „Un dor enorm de veacuri mă omoară / Cu arome neîntâlnite nici în trandafiri… / Din ochii mei amiezile coboară / Şi vede lumea cum înfloresc priviri…/  dar mai întâi poeta zise: /Din pieptul meu zorii pornesc / Şi vin la tine tainic să te vadă/ Să-ți spună cât de mult eu te iubesc/ Când nopțile dansează în livadă”.

Metafore ce exprimă starea poetei contopită cu minunăţiile naturii şi ale vieţii găsim şi în poezia „Continuitate”: „Surâd precum ziua surâde în zori…” zice poeta, și aflăm motivul acestui sincer surâs al zilei, al timpului: /Un soare necunten îmi curge în piept/ Nemurirea vieţii să suțină/ Ahmatova zice cum că aș fi un poet/ Cu metafora-n flăcări…și chipu-n lumină…/

În aceeaşi cheie poetică Renata Verejanu scrie și poezia „Expertul zăpezii”:/„Ai muşcat din surâsul meu retras/ Şi iată-l sângerând peste zare/ Până-n paginile cărţii, care a rămas/ Fidelă, arzând ca o lumânare”.

Poeta îşi dezvăluie (în poezia „Aparenţe înşelătoare”) şi dorul ei năprasnic: /„În toţi arborii îmi înnăbuş dorul/ Să gândească şi ei la omul iubit…/  și iarăși motivația, (pentru că): /Un ţipăt lăuntric insistă, că ţara / Îşi caută oamenii care iubesc…/ Eu plec în lumea mare şi amară/ (după ochii tăi)/ Deşi în alt mileniu trăiesc/”.

Iar în poezia „Nevăzutul” poeta constată dar şi cheamă cu înfrigurare:/„Din mine aripi se retrag înspăimântate/ Uitându-şi zborul pe-alături de străini –/ Dacă ai fost, dacă mai eşti pe-aproape/ Mă află, şi mă smulge dintre spini”/.

Deşi în „Celui din memorie mea” îi spune foarte succint: „Eşti o simplă amintire / Ce m-a dus în nemurire…”. După foarte mulţi ani, nevăzându-şi omul iubit (poezia „La umbra lui septembrie”) poeta face frumoase dezvăluiri, cu un nobil fior specific dorului ei tandru: „Ca acum foarte mulţi ani / Privirea ta calmă / Mă priveşte ironic… / și iată fiorul poetic:/ Iar eu îţi sărut/ Vorba-ţi de  leac…”

Prin cele mai inedite metafore, poetul pune o mulțime de întrebări, pentru ca cititorul însăși să caute răspunsul. În poemul „E vocea ta, iubite?” admiraţia însăși întrebă: „E vocea ta, iubite, sau vocea primăverii?.../ repetând acest vers ca pe un refren, doar că acest vers e urmat de un tablou real al timpului în care trăim: / E vocea ta, iubite, sau toţi copiii lumii… / Blestemă cârdul de escroci…”sau, în următoarea strofă: E vocea ta, iubite, sau un ecou prelung/ Al morilor ce macină imnul țării/Impus în clipa tristă a trădării/ De cei ce-n vârful țării uneori ajung…/

 În poezia „Toţi bărbaţii”, poeta Renata Verejanu stă în fața lumii întregi, cărei se adresează: „Toţi bărbaţii /care au trecut prin inima mea /…/ Să mă ierte, când nebună cer - / Stropul meu de aer / Palma mea de cer”, sugerându-le acestora că „Ar putea şi azi să mai revină / Cel puţin/ Pe frunte să lase un sărut”. Iar în poezia „Consecinţe” poeta le mărturiseşte tuturor, declarând ferm şi categoric: „nu mă las de ce-am iubit”. Aceeaşi adresare poetică o găsim şi în poezia „Să fi iubit atât de mult”: „Să vină toţi bărbaţii când spicul se va coace / Să cosească lanul – a câta vară oare / Ci eu iubesc în linişte şi pace /   deși în alt vers își zice: / Să-i pese cui că sufletu-i în floare?.../  Şi poeta singură-şi răspunde: „Nu pot să zic că am iubit mai mult / Atât pe cât destinul mi-a cerut”.

Și parcă căutând să-și justifice marea dragoste, marele dor, în fața propriilor valori morale, în una din cele mai frumoase poeme lirice, poeta zice: „Ca-n mine tinereţea / O viaţă să tot cânte” (Acuarelă). Deşi dorul adesea doare, poeta îşi doreşte în continuare: „Să-mi fie pieptul doldora de dor” (Taină). Poeta ni se mai destăinuie: „de dorul durut ”  cu care ”/Zilnic îmi sărut întreaga ţară / Cu multă sârguinţă / În fiecare minte să răsară / Floarea demnităţii şi nu umilinţa…” (Ploile de ieri).

Poeta Renata Verejanu nu abordează doar dorul personal ci le sugerează tuturor chiar direct în poezia „Iubirea problemă de stat”. Poeta vede lucrurile şi corelaţia dintre ele clar, de aceea scrie: „ Cel care are darul s-audă / Cum plâng zorii - / Merită să fie ales / Domnitor / Cel care ştie tainele iubirii / Şi iubeşte mereu / Merită să fie veşnica lumină a dragostei”.

În poezia cu titlul atât de sugestiv, nume ce-l poartă și cartea, „Acest timp al iubirii”, poeta ne mărturiseşte încă o dată „mi-i dat să iubesc… /Am să las / Pentru cel mai sănătos creier / Un număr enorm de evenimente”/.

Poeta ne îndeamnă şi pe noi, semenii ei, de parcă s-ar justifica, că a fi „în afara iubirii” e ca şi cum ai fi „în afara vieţii”.

/Omul acesta e numai dor/Omul acesta e numai iubire/Acela e numai venin/Altul e numai o mie /De metri până la cimitir./Omul acesta e numai dor/Omul acesta e numai iubire/ Acela e numai chin/Altul e o călătorie/Prin care bucuriile ne vin./

Darul, harul poetic şi prorocirea în poezia Renatei Verejanu îşi găsesc îngemănarea. Iată de ce poeta, stând pe muntele său de dor, se întreabă pe sine însuşi, dar poate că şi pe noi toţi: /„De cine să-mi mai fie dor?/ Tristeţea-mi umple un ulcior…/ pentru că… /Prin gânduri multe călător/ Să fii proroc nu e uşor”/ ( poezia „De cine să-mi mai fie dor”). 

                                                                                Vasile D. Ciubuc