Mandat de om

Nina Slutu în dialog cu Renata Verejanu


Nina Slutu: Stimată doamnă Renata Verejanu, ni-i dat să auzim că, în această vară, în capitală s-a desfăşurat o nouă ediţie a Festivalului-Concurs International „Micul Prinţ”, iniţiatoarea şi directorul căruia ştim că eşti chiar dumneata. Cum e să lansezi, în Moldova noastră dragă, o idee frumoasă şi cum e să lupţi pentru a o vedea împlinită? Cine vă susţine? Cine vă ajută? Cine vă încurcă?
Renata Verejanu: Ediţia a XIV-a Festivalului-Concurs Internaţional „Micul Prinţ”, desfăşurat la început de vară, şi retransmisă de câteva ori pe zi la TV Moldova 1,deja este istorie, şi noi pregătim ediţia a XV a concursului. Dacă vei viziona blogul concursului Micul Prinţ (festival.weblog.ro) vei vedea că deja avem personalităţi care au confirmat calitatea de membru al juriului internaţional pentru ediţia 2008. Vorbind despre juriu – mă refer la întrebarea dumitale, cine ne ajută. Aceste mari personalităţi ale culturii europene, pe care pentru a le depista cheltui foarte mult timp din viaţa mea, ele ne ajută, pentru că nu cer să le plătim drumul (sunt cheltuieli din bugetul lor personal), nu cer să le dăm onorariu... şi îşi răpesc propriul timp pentru a veni să muncească în Moldova, pentru prestigiul Moldovei, dar şi a tinerelor talente din diferite ţări. De regulă, vin pentru prima dată, dar pleacă inspiraţi de bucuria talentelor pe care le descoperă, şi mereu revin. Acum muncesc autoruii proiectului, doar eu cu Daniel. Apoi, când rămân 3-4 luni până la etapa internaţională a concursului, se adaugă încă 4-5 voluntari, membri ai Reţelei OMCT, care şi constiruie echipa.
Eu cu fiul – ajut, pregătim Festivalul-Concurs Internaţional „Micul Prinţ” undeva la 90 de procente. Apoi echipa de voluntari, membrii juriului, sponsorii, partenerii, patronajul, spectatorii, mass-media şi participanţii – fiecare cu procentul său de implicare - ajută concursul. Un cetăţean, care pur şi simplu vine să privească Concertul de Gală, devine participant indirect al evenimentului, şi apoi, promotor al evenimentului... Într-un număr de revistă am avut un articol „Toţi ne iubesc, şi nimeni nu ne ajută”. Chiar numai prin titlu cred că am răspuns, dacă te referi la susţinerea din partea structurilor statale. Parteneri sau prieteni cu sufletul mare totuşi avem, foarte puţini, dar mai găsim câte unul... de altfel, cum am plăti sumele fabuloase pentru arenda sediului, pentru sălile de concert, pentru editarea publicaţiilor, lumină, telefon, Internet, diplome, trofee etc.etc.etc...

N.S: Vezi câtă lume „puneţi la muncă”...
R.V: Îndemnăm la viaţă multă lume. Un asemenea dialog dintre culturi şi popoare – merită efortul nostru. Să dau 1000 de dolari pentru a-mi edita o carte, nu mă lasă inima, dar să dau peste 1000 de dolari pentru o oră de concert a copiilor la Palatul Naţional -cum crezi că mă simt?... Şi cât timp trebuie să adunăm aceşti bani?... Câţi ani din viaţă mi-au furat aceste alergături ca să întreţinem pe cineva... Iată o atitudine a instituţiilor statale faţă de Societatea Civilă... şi mai ales, faţă de copii... Dar, în aceste alergături mi-am păstrat tinereţea...


N.S: Cred că ai sesizat că titlul acestui interviu – „Mandat de om” – este o sintagmă pe care am desprins-o din poezia dumitale. Fii te rog drăguţă şi ne mărturiseşte cum se obţine un Mandat de om?
R.V: Uneori chiar în fragedă copilărie sau în tinereţe descoperi că ai în viaţa asta o misiune specială, ai „un mandat de om”... şi te bucuri că nu eşti un gunoi. Îmi amintesc odată, s-au adunat vre-o şase zerouri într-un cabinet şi nu-i ajungea capul să facă ceva util. Am venit eu, ca acel 1 care se aşează înainte, şi zerourile simţindu-se un milion – au început să-şi deie importanţă... Ia minune: după 1985-1995, când noi, cei care am fost pe linia întâi a renaşterii cu riscul propriei vieţi, ne-am căutat de treabă, să vezi ce de-a zerouri s-au înmulţit pe meleagul acesta... şi nu fac altceva decât să-l găsească pe acel Unu...


N.S: Ai fondat, în 1991-1995, un şir de ONG-uri. Retrospectiv, care e soarta lor acum?
R.V: Am fondat şi fondez în continuare pe parcursul a 15 ani de independenţă noi şi noi structuri ale Societăţii Civile, la finele fiecărui program – lansăm o nouă organizaţie pe care o conduc tinerii noştri, astfel se consolidează Reţeaua OMCT, prima reţea de ONG-uri de nivel local, naţional şi internaţional, creat spontan, fără a primi o „indicaţie” de la un minister sau altul cu cine să ne unim, cui să slujim etc.
Toate ONG-urile create de mine activează fructuos, doar pe muncă de voluntariat. Anul trecut am sărbătorit 15 ani ani de la primul proiect: Agenţia Tinerilor Jurnalişti „AMP-Internaţional”, anul acesta sărbătorim (prin muncă asiduă) mai multe aniversări:
5 ani de când am obţinut statut la Consiliul Europei,
10 ani de când edităm Ziarul „Copiii Europei”, primul ziar transfrontalier, editat de copii, pentru copii, publicaţie care se luptă cu corupţia,
15 ani de la fondarea Revistei „Micul Prinţ” , prima revistă care a făcut o revoluţie în mass-media pentru copii şi tineret, nu doar în acest spaţiu, revistă cunoscută în lume: şi la UNESCO (recent la Congresul Mondial al Cluburilor UNESCO de la Atena, Grecia, expoziţia de reviste a cucerit toate delegaţiile care au dorit să se fotografieze pe fondalul standurilor noastre), şi la Consiliul Europei şi... la Casa Albă. Ştiu că într-o casă din Viena revista „Micul Prinţ” stă pe perete ca o icoană. Primele publicaţii cu statut de ONG, primele publicaţii cu adevărat libere şi independente, unde nimeni nu este salarizat.

N.S: Ştiu că nu suferi de morbul autolaudei; totuşi, pentru tot ceea ce ai reuşit deja să faci, meriţi nu că nişte biete cuvinte de laudă, ci chiar vre-o menţiune, vre-o distincţie, să zic aşa, la nivel oficial. Îţi apreciază cineva la justa valoare efortul de a descoperi şi promova copiii talentaţi, de a crea prestigiul ţării la nivel internaţional atâţea ani, sau, din contra – mai mulţi sunt cei cu beţele-n roate?
R.V. Depinde cine şi ce îţi oferă, şi care sunt condiţiile... Să-mi facă reparaţie în casă Guvernul, cum se lăuda recent o doamnă, sau să i se spună prim ministrului să-mi cumpere perdele şi covoare, m-aş simţi foarte incomod, sau cel puţin aş întreba pe a cui bani. Dacă vrea să mă ajute un prieten care în perioada de tranziţie s-a îmbogăţit peste noapte, cînd eu eram pe baricade, e un ajutor. Dar când banii sunt luaţi din buget, cu milioanele, ca cineva să-şi scuture grăsimea de pe burtă pe bietele scene în faţa ţăranilor flămânzi şi bolnavi... este imoral.

N.S: Ai o ţinută regală, doamnă...
R.V. În blogul meu (renataver.weblog.ro) am scris o dată: „Sunt miliardari care trăiesc ca nişte cerşetori, şi alţii, au doar numele, şi trăiesc ca nişte miliardari...” Am tras după mine în societatea înaltă (vorba lui Cristi Aldea-Teodorovici) atâţia tineri, atâţia copii, cărora le-au strâns mâna ambasadori, şefi de state, personalităţi de la UNESCO, Consiliului Europei, Secretarul General al ONU... I-am învăţat să fie demni de numele pe care-l poartă. Apropo, copiii de la OMCT au primit paşaport de Ambasador al Culturii Păcii chiar de la Secretarul General ONU. Din 2000 noi oferim titlul de Ambasador al Culturii Păcii la voluntari tineri şi la personalităţi din Societatea Civilă... La finele anului acesta deasemenea vom desemna titularii. Eu m-am deprins să ofer bucurie... Cine ştie, poate se găseşte un cineva important care va dori să-mi ofere şi mie o bucurie, mai ales că voi avea un frumos jubileu în toamnă.

Integral cititi in Revista Micul Print