Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc", de Renata Vetejanu

 

Cristina Maria Nița

Italia (România)

ANOTIMPUL SINELUI – POPAS ÎN SPIRIT

Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc",

de  Renata Vetejanu

Întruchipare lirică a destinului înaripat ca exeget slujitor al cuvântului, Renata Verejanu deschide prin excelență, panoramica poeticii literaturii, cu nobilitatea manifestării genialității temperamentale, caracterizate de inepuizabil sârg inovator.

Fundamentul solid al caracterului puternic nu diluează nicidecum latura sensibilității, evidentă în exprimarea trăirilor celor mai profunde, prin metafora subtilă, stilizată adesea, în formă conceptuală liberă.

Zămislit pe fundația eleganței clasice, cu tuşări emoționale avântate, poemul ,,Anotimp sufletesc", întruchipează în manieră aproape alegorică, oglinda fluidă a introspecției, mărturisite printr-o nişă a momentului confesiv nostalgic: ,,Ascunsă de copii, plângea în sine mama..." Intenția exprésă de concentrare în frază a sensului deplin, urmează fascicolul unei psihologii cinematografice, din perspectivă scenică, ambientată cu imagini realistice, irumperi din miezul pronunției reliefate cadent şi estompate  de o  statuară introversie .

Impresia primului impact al lecturii se abandonează momentului proxim unde ia cursul meditației orbitale cu cât avansează în nucleul scriptural în jurul căruia gravitează arhitectonica lingvistică necodiționată de nici o legitate versuitoare.

Motivat (posibil) de îndemnul evocării sincere, eliberatoare, adevăratul sens, cultivat în solul simțămintelor, fertilizat constant şi atent, cu incandescența verbelor, rămâne fără îndoială în custodia lăuntrică, în flacăra întreținută şi permanent înnoită de arta şlefuirii sinelui.

Cadrul bucolic subânțeles din extrasul de indicii marcate de privirea generală asupra textului, introduce lectorul în ambientul generos, unde om şi spirit, prinşi în chimia lingvistică, determină transferuri substantificate cu efect de avataruri.

Flashuri memoriale încadrate între limpezimi aparente: ,,Aşa senină ploaie..." şi umbriri prevestitoare de tempeste: ,,Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit", descriu în limbajul cu reflexe narative povestea unor timpuri remarcabile.

Fereastra pamântească, lumina cu deschidere către eterna lume, încortelează cula unde ambele condiții, palpabilă şi imaterială, capătă prin ochii ființei procreatoare, mama, valoare de aşezământ sacru.

      Prezența personalității materne, se descoperă pe treapta empatică, asemeni unui act deconspirativ bine intenționat, într-o comuniune energetică asimilată de spiritul copilului care va fi devenit condeier, martorul cărturar al faptelor stampate în codexul tezaurului universal.

Misteriosul ,,plâns al sinelui", ferit de  ochii copiilor, ,,divulgat" precum o luare aminte, cu sentimentalism dinamic, preluat cu maturitate şi accentuat de repetiția expresiei,, Aşa senină ploaie", sugerează cheia poemului, accesul autorizat  de consistența filigranată, răsunătoare a definiției din acest ancestral colind pământesc, proiectat dincolo de biologic.

Reprezentanța naturii la scară metaforică prin ,,zarea înalt aprinsă", fixează falia atitudinală impregnată cu prezumția părtăşiei energiilor superioare la propriile arderi: ,,de-atunci e înlăcrimată" preluând parcă într-un gest invizibil, natural, efluviul spontan, devenind parte mistică a lacrimii. Între scenele spicuite din tinda neuitării darnică, suflul cult chibzuit, de fină bravură, al poetei, glisează cu intervenții acurate, clasice, rimate melodic, amenajând cu tact între intervalele versurilor, pasaje de admirat culori şi sunete.

Enigma plângerii în pornirea sa neconştientă de starea şi stadiul timpului cuvântat:

,,Şi plânge uneori, fără să-şi deie seama:/

Ce anotimp domneşte în vorba omenească?”,

pare să întrunească în singularitate, condiția de postulat, cu valoare de îndreptar, terapie şi test, punte de conştientizare şi valorizare a fenomenului suflet. Însuşi indicativul întrebării ultime, consecutive: ,,Şi cum se simte spicul în ochi aprinşi, rodit?", conchide la modul principial în plinul unghiului vizual, gravura fertilei germinări, şi matca pâinii, un fel de strămutare indispensabilă, din anotimpul calendaristic în anotimp senzorial, trecut prin filmul profunzimilor solemne.

Vremea recoltei, abia sugerată în spicul ,,rodit", rămâne distinct, tezaurul volubil, din miezul holdei conştiinței în aşteptarea acelui moment, de agonisire împlinitoare.

Seninătatea ploii, subliniată cu dublu accent, în jumătatea secundă, stabileşte refugiul curentului (efectul acumulării torentelor abunde), pe lespedea crucificării, din cetatea sinelui fortificată cotidian, extinzând revărsatul tăios, până la temelia graiului

,,...dar uite că nu trece/

Ci în dureri adânci pâraiele-şi revarsă/

Şi îmi răneşte graiul, dansul ei cel rece."

Naivitatea infantilă, declarată direct, a copilului ce pare că adună ploaia în plasă: ,,Şi eu copil naiv o tot adun în plasă", surprinsă activ în îndeletnicirea ingenuă, dezvoltă o relație de paralelism, concentrat asupra însemnătății frecvențelor interioare, strecurate prin ochiurile mrejelor telurice: ,,Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine." Şi cum    putea fi mai adânc exprimată, cu atâta afecțiune respectuoasă, sfânta iubire părintească, decât în sublima adresare cu efect de îmbrățişare pioasă, înăbuşită în spațialitatea aperceptivă...

Încaperea sa ,,în dureri adânci", exprimate fățiş poartă tiara jertfei înrădăcinate în glia ocrotită de imperiul spicelor maturate pe vatra   neamului amirosind a lut, a pâine, a copil, a pom, a cuminecare.

Observația la adresa ploii, fără a inculpa efectiv, îşi modifică favorabil efectul şi forma de reproş din cugetarea formală inițială: ,,Şi îmi răneşte graiul cu dansul ei cel rece", pentru a da prilej de reconsiderare şi acceptare a utilității autorității părinteşti:

,,Dar ochii părinteşti, în loc să mă aline/

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă."

,,Izgonirea în ploi" ampliază într-o anumită măsură secretul corectei interpretări, lăsând loc semnului de întrebare în  aşteaptarea  continuării, după punct.

 ,,Anotimp sufletesc" este anotimpul patriei, ecoul pământului natal, anotimpul sărbătorii limbii, izvorâtoarea armoniilor livreşti, executată în acvafortele silabic. Este memorialul poetizat al inocenței transfigurate, recviemul interpretat cu secvențe de voce şi suflet pe culmile condeiului. Izvor de autentică simțire, poeta mistuie prin prisma personală a trăirii sensibilității, ardoarea dăruirii celor mai rezonante răspunsuri la interferențele turbíde, capabile să supună convertirii  rănile personale în răni cuvântătoare, a căror metaforică sângerare de verb, transmite epopea maternității, imnul cruciadei purificatoare.

Poet ales să poarte corola metaistorică misionară şi să împlinească destinul labirintic irepetabil, Renata Verejanu edifică monumental,  crâmpeie de realitate, eternizare în scrieri inspirate, imprimând între sine şi milenii, ecoul  propriului ,,Anotimp sufletesc."

Anotimp sufletesc

în memoria mamei Ana

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

 

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.