MAMA

                  

                

            POEZII dedicate MAMEI

de mulți ani plecată în ceruri, devenind îmgerul păzător al nepoților ei    

și alte poezii...                               

                                                                Anotimp sufletesc

în memoria mamei Ana

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

 

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.
Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.
Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz…
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.
M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat
În numele de Mamă.

 

Coroana mamei

Femeia ce nu-ncape în propriul său trup

Şi nici o toamnă rostul nu-i va ţese,

Din soarta mea, ce viscole mi-o rup? –

Vioaie, către lume, zilnic, iese.

Dezbracă de pe umeri nopţile uitate,

Un vechi ecou – din ochii plini, cobor,

O, ziua ei, închisă în cetate –

Nesfârșită aripă-i, lăsată de cocor.

Aromele pe gura-i aprinse zări adună

Şi zdruncină din neguri întinsuri sufleteşti –

Încâlcit în vise, timpul mă sugrumă

Lăsându-mă cărare dorinţei omeneşti.

 

Femeia ce nu-ncape în propriul său trup

Şi vorba-i strâmtorată între rude,

Zadarnic anii din viaţa mea o rup –

Voința ei mă află orişiunde. 

6.06.1981

 

Vorba  mamei

Poate că avea şi ascunziş de foc

Eu ascultam o vorbă ce îmi dădea noroc.

Avea întruna sens şi nu s-a vestejit

Adevărul curat de toţi e desluşit.

Vocalele-i erau ca stropul cel de rouă

Ce stropeşte aurul şi ni-l întinde nouă.

Şi calendaru-i mers prin văzduhul sec

Ne-a salvat oricând de marele eşec.

O vorbă ce nicicând pe scenă n-a urcat,

Ne-a şoptit îndemnul adânc ca un oftat,

Ne-a bucurat şi mintea cea vorbă, blândă, care

Ne ajungea din urmă atotbiruitoare...

 

Cântec 

Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă, –

N-a săpat cu şoapta, nici lumii n-a strigat,
Dorul circular în taină a purtat,
L-a ţinut ascuns ca pe un bun furat, –
Iubea nespus bărbatul din alt vis adunat.

Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă…

  

Ce fel de atomi?...

(durerii din piept)

Eu din ce fel de atomi sunt făcută?!

Îi strig mamei şi tatei, ades -

Părinţii, în ceruri, ştiu, mă ascultă -

Doar că răspunsul încă n-au ales.

Ce fel de atomi port în mine?

De ard în doruri zi şi noapte

Şi vreau la toţi să fac un bine… -

Mie cine-mi va face dreptate?

Mamei şi tatei le destăinui un chin

Cel mai groaznic, ce-mi stoarce destinul,

După miez de noapte, când

lumea toată doarme

Şi sufletu-mi amar e ca pelinul…

Abia spre zori, în vis,

Mama Ana, în rochie albă, senină, lungă, -

Surâsul ei ce-o viaţă m-a tot nins

Răutetea din juru-mi alungă.

De una singură tot răul nu poate învinge

Şi strigă: măi Gheorghe, părinte drag:

Din bolta înaltă, peste neamul meu ninge... -

Părinţii mei, şi-n ceruri, stau împreună, în prag.

 

Ultima mamă a acestui pământ

Groaznic vis m-a vizitat în zori:

Dispăruse de pe Pământ mamele toate…

Odată cu ele – râuri şi flori,

Ci soarele-şi schimbase

numele în „noapte”.

Nu se ştie de unde, ultima mamă păşi –

Înmulţind cărările cu fiecare pas.

Plaiul deasupra-i o taină şopti –

Şi ea pe Pământ în veci a rămas.

Vârstele îi zugrăveau un prunc pe obraz –

Şi mama se prefăcea şi munte, şi vale,

Şi ochiul negru adânc al unui iaz…

În urma ei pustiul făcea floare.

M-am bucurat, şi m-am trezit din vis,

Grăbindu-mă să dau o telegramă;

„Mamă, armele cu neutroni ai învins,

Prelungeşte viaţa, mamă”.

   

Aleargă fiul prin copilărie  

Coboară ușa către pașii lini:

Aleargă fiul prin copilărie…

Mirare multă – ochii zilei plini -

La prânz eu torn surâs în farfurie:

Duminicile servesc,

și celelalte zile -

Frumoși copii,

și tinere copile…

 

Aleargă fiul prin copilărie

Și eu mă iau pe urma lui –

De după colț, prima iubire

Cu bunăvoința Domnului.

 

 

Femeie sunt, pierdută în oglinzi

 

Femeie sunt, pierdută în oglinzi,

Surâsul n-ai să-mi  schimbi,

și n-ai să-l vinzi.

Ți-i lene să mă strigi, deși mă duc

Din mugur în floare să ajung.

Nici nu mă mir –

cu ora totul trece:

Și ochiul fost fierbinte –

indiferent și rece-i.

Poate clipa domină veșnicia,

Risipindu-mi glasul,

să nu-mi strig bucuria…

 

Femeie sunt, pierdută în oglinzi...