La Mulți Ani, toți binecuvântați

 Vârsta care nu mi-e de-ajuns

Într-o zi, când nu veni nici un prieten,

Şi eu – nici la unul dintre ei nu m-am dus –

În suflet mi se făcu foame şi sete

De vârsta care nu mi-e de-ajuns.

Necercetat şi întreg, anotimpul

Fără ură, tolănit în iarbă –

În sângele omului îşi ascunde chipul

Şi inima pe cât de bogată-i întreabă.

Pe sfârşite-i prânzul spre care alerg

Obosit ori vesel – la masa acestei vârste

De care nu pot anii să-mi dezleg

De mi-ar fi şi zbuciumările triste.

Într-un veac, când nu veni nici un prieten,

Şi eu – nici la unul din ei nu m-am dus –

M-au pălmuit îndelung unul câte unul

Anii vârstei ce nu mi-e de-ajuns.

Cartea „Ofrandă omeniei”, 1980