E puțin să-l admirăm
EMINESCU...
E PUȚIN SĂ-L ADMIRĂM!
Acest preludiu
În flăcări dezgolite de scrum și întuneric,
Reținut pe-o clipă
Pe marginea râpei ce duce-n oricine,
și răbdător oricum în crivățul credinței,
hoinărind chiar și-n deprinderea de a fi:
un arbore de-a fi,
încuibat
cu roada în ochii noștri,
un vânt imens de solitar ce e
râvnind clamoarea inimii senine,
un larg de a fi
menit de a prevesti și gândul cel distrat,
un zid de a fi, dăinuind fiecare visare...
EMINESCU...
E PUȚIN SĂ-L NĂSCOCIM!
E o necesitate a acestui popor,
E o întâmplare a acestei vieți
Cu obiceiuri magnifice,
Până în sine însăși încordate;
E un adevăr al destinelor deprinse
Cu frumuseți înrădăcinate și suferinți.
EMINESCU...
E PUȚIN SĂ-L AVEM!
Acest nume erupt din unica înflorire a bucuriei
Ar trebui păstrat însăși în propria soartă
1980
din ”OFRANDA OMENIEI„
volumul reținut un deceniu
Poemul a fost publicat azi în
REVISTA BOEMA, ianuarie 2015
CRONICAR
